Duminica Fiului Risipitor - semnificaţie liturgică şi teologică

   din articolul "Întoarcerea acasă" preluat de pe Război întru Cuvânt

Duminica Fiului Risipitor sau “…acolo am sezut si am plans, cand mi-am adus aminte de Sion“

     “În a treia Duminică din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea.
   O tară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o impropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin acestă experienţă, fie ea chiar şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat niciodată de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect “acasă” în această lume şi în viaţa ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinţa după altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.
   Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi “obiectivă” a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice. Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu.
   Este uşor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugãciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea viaţă, de adevărata mea casă, şi că ceva preţios, frumos şi curat a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogăţii minunate: mai întâi viaţa şi posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste şi cunoastere; apoi - în Botez - noua viaţă a lui Hristos Însuşi; darul Sfântului Duh, pacea şi bucuria Împărăţiei veşnice. Am primit cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin El, cunoaşterea întregii Creaţii şi puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Şi pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greşelile” personale, ci prin păcatul păcatelor: îndepărtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “ţara îndepărtată” în locul minunatei Case a Tatălui.
   Dar Biserica este aici ca să îmi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu: "de la părintească slavă a Ta depărtându-mă neîntelepteşte", spune Condacul acestei zile, “întru răutăţi am risipit bogăţia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc ţie: Greşit-am înaintea Ta, Pãrinte Îndurate!". Şi atunci, când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mã reîntoarce: “… mă voi întoarce la Tatăl Meu, plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi“. O particularitate liturgică a acestei “Duminici a Fiului Risipitor” trebuie menţionată aici în mod special. La utrenia de Duminică, după solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cântăm Psalmul 136:

 "La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: “Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!” Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele. Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: “Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!” Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră." 

    Acesta este Psalmul înstrăinării. El era cântat de evrei în captivitatea lor babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cântecul omului atunci când realizeaza îndepărtarea sa de Dumnezeu şi, realizând aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodată deplin satisfăcut de nimic în această lume căzută, care prin structură şi vocaţie este un pelerin al Absolutului. Acest Psalm va fi cântat încă de două ori, în ultimele două Duminici, înainte de începerea Postului. El ne înfaţişează Postul însusi ca pelerinaj şi pocăinţă - ca reîntoarcere”.

(din: Pr. Al. Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998 )

La Râul Babilonului

de Părintele Serafim Rose (martie 1965)

“La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion“

 “În aceste cuvinte ale Psalmului specific Postului Mare, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israel, ne amintim că suntem în exil. Pentru ortodocşii ruşi, alungaţi din Sfânta Rusie, psalmul are un înţeles aparte; dar toţi creştinii ortodocşi, la rândul lor, trăiesc în exil în lumea aceasta, tânjind să se întoarcă în patria lor adevărată, Împărăţia Cerurilor. Pentru noi postul mare este o perioadă de exil rânduită pentru noi de maica noastră, Biserica, pentru a păstra neştirbită amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne-am meritat exilul şi avem şi mare nevoie de el din cauza păcătoşeniei noastre atât de mari. Numai prin durerea exilului, pe care ne-o amintim postind, rugându-ne şi pocăindu-ne în această perioadă, rămânem cu mintea aţintită spre Sionul nostru.

“De te voi uita Ierusalime…“

   Slabi şi cuprinşi de uitare, chiar în cadrul Postului Mare trăim ca şi cum Ierusalimului nu ar exista pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduşi de preocupările frivole ale acestui “pământ străin“ şi neglijam slujbele şi rânduiala Bisericii care ne aduc aminte de adevărata noastră patrie. Şi mai rău încă, îi iubim pe cei care ne înrobesc - pentru că păcatele noastre ne înrobesc, cu siguranţă mai mult decât oricare alt stăpân omenesc - şi în slujba lor petrecem în trândăvie zilele preţioase ale postului când ar trebui să ne pregătim să întâmpinăm Răsăritul Noului Ierusalim: Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
   Mai e timp; trebuie să ne amintim de adevărata noastră patrie şi să plângem păcatele care ne-au îndepărtat de ea. Să punem la inimă cuvintele Sfântului Ioan Scărarul: “Exilul înseamnă înstrăinarea de toate pentru a ţine mintea nedespărţită de Dumnezeu. Exilul iubeşte şi produce plânsul neîncetat“. Exilaţi din rai, trebuie acum să ajungem să fim exilaţi faţă de lume, dacă nădăjduim să ne întoarcem în rai.
   Aceasta putem face petrecând aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, frecventare a slujbelor Bisericii, vărsând lacrimi de pocăinţă, pregătindu-ne astfel pentru sărbătoarea bucuriei care va încheia această perioada a exilului; şi dând mărturie tuturor celor care aparţin acestui “pământ străin” de amintirea acelei şi mai mari sărbători a bucuriei care va fi când Domnul nostru Se va întoarce să-Şi ia poporul în Noul Ierusalim, de unde nu va mai fi exilat, pentru că acesta va fi veşnic”.

Sursa: Război întru Cuvânt