Sursa: 
Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a ţinut ieri, 8 februarie a.c., un cuvânt de învăţătură în Paraclisul Reşedinţei patriarhale şi a explicat înţelesurile duhovniceşti ale Evangheliei Duminicii a XXXIII-a după Rusalii, a vameşului şi a fariseului, prin care a început perioada liturgică a Triodului.
Patriarhul României a arătat că această perioadă de pregătire pentru marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se deschide cu trei săptămâni pregătitoare Postului Mare, care „ne arată, prin fiecare duminică, care sunt cele trei lucrări principale sufleteşti din timpul postului. Aceste trei duminici pregătitoare sunt un fel de rezumat al lucrării care trebuie să se desfăşoare în timpul postului“. Preafericirea Sa a subliniat, astfel, că perioada postului este o perioadă de rugăciune smerită, de pocăinţă sinceră şi de milostenie generoasă, darnică, de iubire milostivă faţă de aproapele. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, prin care intrăm în post, ne arată că postul trebuie făcut în mod liber şi că, dacă ar fi postit, Adam nu ar fi căzut în păcatul neascultării. Ar fi avut mai multă smerenie, mai multă înfrânare şi mai multă recunoaştere a nevoii ajutorului lui Dumnezeu în viaţa lui.
În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a remarcat faptul că dumnica de ieri este prima mare lecţie din şcoala duhovnicească a Triodului, având în faţă două feluri de rugăciuni, rugăciunea omului virtuos, dar mândru, şi rugăciunea omului păcătos, dar smerit.
Referindu-se la starea fariseului din Evanghelie, Părintele Patriarh a evidenţiat că aceasta „reprezintă pe omul virtuos, drept moral, care îşi îndeplineşte formal şi exterior toate îndatoririle, dar care are un mare deficit de viaţă interioară, autentică, pentru că nu are smerenie. Pentru că nu are smerenie nu se mai poate pune în starea de comuniune adevărată nici cu Dumnezeu, nici cu semenii. Fariseul îl reprezintă pe omul moral, cinstit, corect, evlavios, dar mândru şi dispreţuitor. Referindu-se la sine, crede că nu mai are nimic de îmbunătăţit, de îndreptat, de completat şi este dispreţuitor faţă de alţii“.
În contrast cu rugăciunea fariseului, Patriarhul României a subliniat că în evanghelia citită ieri la Sfânta Liturghie se înfăţişează şi un alt mod de rugăciune, prin rugăciunea vameşului păcătos. „Vameşul recunoştea cu smerenie că este prea legat de cele pământeşti, că este un om păcătos şi de aceea nu are alt ajutor şi nu are altă putere ca să se mai ridice, să se schimbe, să-şi schimbe viaţa, decât mila sau ajutorul lui Dumnezeu. El se ruga aşa: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul». El recunoştea limitele sale. Recunoştea că nu este un om bun şi de aceea cerea ajutorul lui Dumnezeu cel Bun, Cel a toate bun, Cel a toate milostiv. Gândul lui era la Dumnezeu, ca izvor unic al ridicării sale, al îndreptării sale. El nu se mai îngrijeşte de păcatele altora, pentru că se gândeşte în primul rând la ridicarea sa din păcate, la dorinţa sa de a-şi schimba viaţa şi constată că nu poate prin propria voinţă şi, ca atare, are nevoie de har, de ajutorul lui Dumnezeu“, a spus Preafericirea Sa.
În final, Părintele Patriarh a evidenţiat că evanghelia de ieri marchează, în concluzie, „că cea dintâi virtute a omului care doreşte să crească, să se ridice din păcat şi să crească duhovniceşte trebuie să fie smerenia. Când omul este smerit, el este realist. El îşi cunoaşte limitele. Îşi cunoaşte nu numai realizările, ci şi neîmplinirile. Cunoaşte nu numai ce a făcut bine, ci şi cât bine mai este de făcut sau ar fi putut face dacă cerea mai mult ajutorul lui Dumnezeu, dacă se smerea mai mult şi dacă se nevoia mai mult. Smerenia este starea de realism în faţa lui Dumnezeu Cel Sfânt. Oricât am fi noi de virtuoşi, oricât ni s-ar părea că suntem sfinţi, în relaţie, în raport şi în comparaţie cu Dumnezeu cel Sfânt, avem tot timpul ceva de curăţit, de completat, de plinit“.
Patriarhul României a arătat că această perioadă de pregătire pentru marea şi sfânta sărbătoare a Învierii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se deschide cu trei săptămâni pregătitoare Postului Mare, care „ne arată, prin fiecare duminică, care sunt cele trei lucrări principale sufleteşti din timpul postului. Aceste trei duminici pregătitoare sunt un fel de rezumat al lucrării care trebuie să se desfăşoare în timpul postului“. Preafericirea Sa a subliniat, astfel, că perioada postului este o perioadă de rugăciune smerită, de pocăinţă sinceră şi de milostenie generoasă, darnică, de iubire milostivă faţă de aproapele. Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, prin care intrăm în post, ne arată că postul trebuie făcut în mod liber şi că, dacă ar fi postit, Adam nu ar fi căzut în păcatul neascultării. Ar fi avut mai multă smerenie, mai multă înfrânare şi mai multă recunoaştere a nevoii ajutorului lui Dumnezeu în viaţa lui.
În continuare, Întâistătătorul Bisericii noastre a remarcat faptul că dumnica de ieri este prima mare lecţie din şcoala duhovnicească a Triodului, având în faţă două feluri de rugăciuni, rugăciunea omului virtuos, dar mândru, şi rugăciunea omului păcătos, dar smerit.
Referindu-se la starea fariseului din Evanghelie, Părintele Patriarh a evidenţiat că aceasta „reprezintă pe omul virtuos, drept moral, care îşi îndeplineşte formal şi exterior toate îndatoririle, dar care are un mare deficit de viaţă interioară, autentică, pentru că nu are smerenie. Pentru că nu are smerenie nu se mai poate pune în starea de comuniune adevărată nici cu Dumnezeu, nici cu semenii. Fariseul îl reprezintă pe omul moral, cinstit, corect, evlavios, dar mândru şi dispreţuitor. Referindu-se la sine, crede că nu mai are nimic de îmbunătăţit, de îndreptat, de completat şi este dispreţuitor faţă de alţii“.
În contrast cu rugăciunea fariseului, Patriarhul României a subliniat că în evanghelia citită ieri la Sfânta Liturghie se înfăţişează şi un alt mod de rugăciune, prin rugăciunea vameşului păcătos. „Vameşul recunoştea cu smerenie că este prea legat de cele pământeşti, că este un om păcătos şi de aceea nu are alt ajutor şi nu are altă putere ca să se mai ridice, să se schimbe, să-şi schimbe viaţa, decât mila sau ajutorul lui Dumnezeu. El se ruga aşa: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul». El recunoştea limitele sale. Recunoştea că nu este un om bun şi de aceea cerea ajutorul lui Dumnezeu cel Bun, Cel a toate bun, Cel a toate milostiv. Gândul lui era la Dumnezeu, ca izvor unic al ridicării sale, al îndreptării sale. El nu se mai îngrijeşte de păcatele altora, pentru că se gândeşte în primul rând la ridicarea sa din păcate, la dorinţa sa de a-şi schimba viaţa şi constată că nu poate prin propria voinţă şi, ca atare, are nevoie de har, de ajutorul lui Dumnezeu“, a spus Preafericirea Sa.
În final, Părintele Patriarh a evidenţiat că evanghelia de ieri marchează, în concluzie, „că cea dintâi virtute a omului care doreşte să crească, să se ridice din păcat şi să crească duhovniceşte trebuie să fie smerenia. Când omul este smerit, el este realist. El îşi cunoaşte limitele. Îşi cunoaşte nu numai realizările, ci şi neîmplinirile. Cunoaşte nu numai ce a făcut bine, ci şi cât bine mai este de făcut sau ar fi putut face dacă cerea mai mult ajutorul lui Dumnezeu, dacă se smerea mai mult şi dacă se nevoia mai mult. Smerenia este starea de realism în faţa lui Dumnezeu Cel Sfânt. Oricât am fi noi de virtuoşi, oricât ni s-ar părea că suntem sfinţi, în relaţie, în raport şi în comparaţie cu Dumnezeu cel Sfânt, avem tot timpul ceva de curăţit, de completat, de plinit“.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu