Miracolul dumnezeiesc al Învierii din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos, ne aduce aminte de un mare adevăr pe care Biserica ni-l aminteşte prin tradiţiile şi rânduielile ei. Având în centru învăţătura despre învierea lui Hristos, garanţie a învierii tuturor, Biserica nu vede în moarte sfârşitul existenţei omului. De aceea, cei care au murit şi nu mai sunt printre noi, nu sunt uitaţi, nu sunt „în nefiinţă” (cum spun unii oameni despre cei plecaţi dintre noi); ei sunt pomeniţi în Biserică, iar sâmbăta, în mod deosebit, se săvârşesc slujbe speciale, prin care Dumnezeu este rugat să le dăruiască iertarea păcatelor prin care au greşit în timpul vieţii, şi să fie rânduiţi întru fericirea cea veşnică. Chiar dacă trupul rămâne neînsufleţit, este îngropat şi se descompune „în cele din care a fost alcătuit”, sufletul îşi continuă existenţa în lumea veşniciei. Crezând în Înviere şi mărturisind legătura strânsă care există între suflet şi trup, Biserica a hotărât ca să facă pomenirea celor plecaţi din lumea aceasta, să se roage pentru ei, mijlocind pentru odihna şi pentru iertarea păcatelor lor. Este dovada dragostei care nu-i uită pe cei care nu mai sunt printre noi şi care este mai puternică decât moartea, trecând dincolo de pragul mormântului. „Ne rugăm lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim şi facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste şi Care, pentru că este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruinţă asupra înstrăinării şi lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferenţă între cei vii şi cei morţi. El este Viaţa şi această Viaţă este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, Îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii şi motivaţia pentru care se săvârşesc rugăciuni pentru cei adormiţi.“ (pr.prof. Alexander Schmemann în cartea „Postul cel Mare“).
În sâmbăta Rusaliilor, din timpurile străvechi românii cinstesc pe „moşii de vară”, adică pomenesc sufletele moşilor şi ale strămoşilor lor, suflete cu care rămân în comuniune prin rugăciuni şi obiceiuri specifice. Creştinii merg la biserică, cu colivă, vin şi colac şi cu pomelnicul cu numele tuturor celor „din neamul lor cel adormit”. După slujba de pomenire, fiecare merge la casa sa şi împarte vase cu mâncare, frumos împodobite cu flori şi fructe, întru memoria celor dragi, pentru iertarea păcatelor lor şi spre mântuirea tuturor. În trecut, creştinii împărţeau doar vase de lut, căci lutul din care erau ele făcute le amintea tuturor adevărul că „pământ suntem şi în pământ vom merge, unde toţi muritorii mergem” (din slujba înmormântării). Sunt obiceiuri frumoase, tradiţii care s-au păstrat şi transmis cu sfinţenie, din generaţie în generaţie şi care au menirea de ne face să nu uităm datoria sfântă pe care o avem pentru înaintaşii noştri, pentru cei din care ne tragem noi înşine existenţa.
Să nu ne uităm rădăcinile! Să nu nesocotim tradiţiile strămoşeşti! Să ducem mai departe ceea ce înaintaşii noştri ne-au lăsat ca moştenire. Dar să şi căutăm să înţelegem sensul acestora, rostul lor în existenţa noastră. Dumnezeu să-i pomenească întru Împărăţia sa pe toţi cei adormiţi întru credinţă!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu