10,25: “Iată însă că s-a sculat un învăţător de lege ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac, ca să moştenesc viaţa de veci? ”Evanghelistul numeşte şi vorbeşte de trupul acela în care petrecea în Şederea Sa pe pământ Mântuitorul, Cel ce este pretutindenea de faţă, şi care totuşi iese din sânul Tatălui Său.
Şi numeşte evanghelistul în aceste cuvinte învăţător al legii, pe cel ce ştia legea, după obiceiul iudeilor, sau pe acela care credea că cunoaşte legea veche, dar care nu o cunoştea cu adevărat. Acesta a socotit să prindă cu vorba pe Mântuitorul, şi cu ce cuvinte voi spune îndată.
Unii oameni, guralivi, care nu-şi puteau înfrâna gura, mişunau prin întreaga ţară a iudeilor, şi chiar prin cetatea Ierusalimului învinuind pe Hristos, şi spunând că El zice ca porunca dată prin Moise este fără de folos şi sens şi că El aduce învăţături noi.
Şi se aflau şi unii dintre cei ce credeau în El, care se împotriveau vorbelor scoase de aceea şi care primeau pe deplin propovăduirea evanghelica cea mântuitoare. Aşadar, voind acel învăţător al legii, sau să prindă în cursa pe Hristos şi să-L audă că grăieşte ceva împotriva lui Moise, sau să facă să spună că învăţătura data de El este mai bună decât porunca data de Moise, de aceea zic, a venit ispitindu-l şi zicând: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”
El vine la Mântuitorul cu ipocrizie, şi prefăcându-se că Îl cinsteşte şi având o cugetare mincinoasă, ca şi cum prin vorbele frumoase ar fi putut să-I ascundă ispitirea ce I-o făcea Lui. Dar ar fi putut să-I spună Lui, cineva dintre cei care cunoşteau bine taina întrupării şi iconomiei ei: “Dacă ai cunoaşte legea, şi puterea vederii şi înţelesului duhovnicesc (teoria) ascunsă în ea, ai şti prea bine Cine este Cel pe care te apropii să-L ispiteşti, adică Cela ce cunoaşte gândurile ascunse şi care are putere să vadă inimile oamenilor ce vin la El. Tu Îl numeşti “Învăţătorul” deşi nu vrei să înveţi de la El; te prefaci că Îl cinsteşti, aşteptând să-L prinzi în curse.
Priveşte de asemenea reaua intenţie din cuvintele acelui învăţător de lege. Căci ar fi putut să zică: Ce să fac ca să mă mântuiesc, sau ce să fac ca să plac lui Dumnezeu, şi să primesc răsplata?
Dar lasă deoparte astfel de vorbe, şi folosind cuvintele Mântuitorului se face pe sine însuşi de batjocură, întrucât avea obiceiul Mântuitorul tuturor Hristos, să grăiască adesea despre viaţa cea de veci, cu cei ce veneau la El, învăţătorul acela de lege când a vorbit - aşa precum am spus - se folosea de cuvintele lui Hristos.
Dar dacă ai fi iubitor de învăţătura cu adevărat, învăţătorule de lege, ai fi ascultat poruncile date de El care aduc pe oameni la viaţa cea veşnică, dar fiindcă tu Îl ispiteşti în chip mişelesc şi viclean, nu vei auzi nimic din acestea decât doar poruncile rânduite celor din vechime mai dinainte prin Moise. Iar acestea, este limpede de tot - nu au ca răsplată viaţa de veci, ci au o plată dată aici în lumea aceasta, şi dau izbăvirea de necazuri şi de asemenea dăruiesc în schimb bunătăţi destul de alese. “Căci de veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca. Iar de nu veţi voi, şi nici nu veţi asculta de Mine, sabia vă va mânca” (Îs. 1, 19-20).
10,28: ” Şi a spus Iisus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. ”
După ce a grăit învăţătorul de lege cele scrise în legea veche, Hristos, Cel ce cunoaşte toate cercetând răutatea lui, şi mustrând cugetul lui cel viclean, i-a spus: “Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi”.
Deci a pierdut prada sa învăţătorul de lege şi s-a rupt mreaja înşelăciunii sale. Aşadar vom spune lui cele grăite prin glasul lui Ieremia: “Ai fost urmărit ca o pradă şi ai fost prins” (Ier. 2, 14)
Dar, după ce învăţătorul de lege n-a reuşit să prindă prada Sa, s-a întors spre îngâmfare. De la înşelăciune a venit la mândrie. Căci patimile cele rele îl înconjoară pe el unele după altele. Căci el întreba pe Hristos nu pentru că voia să înveţe, ci, fiindcă.- spune evanghelistul voia să se arate pe sine drept (sau: vroia să se îndreptăţească pe sine).
Priveşte cum glăsuieşte el, din iubire de sine şi în acelaşi timp din mândrie: “Dar cine-i aproapele meu?” Cine este acesta, zise el, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe mine însumi? Căci eu sunt mai presus de toţi (îi întrec pe toţi) sunt învăţător al legii. Judec pe toţi, şi nu sunt judecat de către nimeni. Osândesc şi nu sunt osândit. Mă deosebesc de toţi. Sunt mai bun (mai virtuos) decât toţi. Tuturor le poruncesc. Toţi au nevoie de mine (mă solicita) iar eu n-am nevoie de nimeni.
Cine deci este aproapele meu, pentru ca să-l iubesc pe el ca pe mine? Nimeni, desigur, învăţătorule de lege nimeni nu este ca tine, te rânduieşti pe tine mai presus de toţi? Lasă la o parte mândria ta (litt = da drumul la sprinceana ta) aminteşte-ţi de Parimiast (alcătuitorul Pildelor) care zice: “cei ce se cunosc pe sine, sunt înţelepţi” (Pilde 13, 10).
Cu adevărat în aceste cuvinte virtutea vieţii consta în dragostea faţă de Dumnezeu şi fata de aproapele. Oare aceste învăţături nu au fost modificate de către noi, însă ele erau cu mult mai presus de puterile iudeilor, şi cuprindeau o poruncă mai întinsa.
Căci iubirea fata de Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi din toată puterea, nimiceşte dragostea faţă de bani; fata de plăcere, fata de slava deşartă. Ea smulge pe om de la aplecarea spre cele lumeşti îl face ales şi separat de lume îl uneşte cu Hristos, şi vorbind îndeobşte, face pe om creştin din iudeu.
Iar dragostea faţă de aproapele este bine înţeleasă când ea nu exista numai faţă de acela care este din acelaşi neam, ci faţă de tot cel ce este de aceeaşi speţa umană, şi când îl face pe om să o însoţească cu dragostea faţă de Dumnezeu.
Şi de asemenea când ea adăugă şi imitarea lui Hristos, adică să iubim pe aproapele nu numai ca pe noi înşine, ci mai mult decât pe noi înşine, aşa încât să ne punem în primejdie de moarte sufletul (viaţa) nostru pentru prietenii noştri, ceea ce Domnul a făcut.
Aşadar după ce a fost lăudat de Mântuitorul, învăţătorul de lege pentru că a dat un răspuns bun, s-a aruncat în mândrie, hotărând ca nimeni nu este aproapele sau, întrucât nimeni nu se poate lua la întrecere cu el în ceea ce priveşte dreptatea să. Aşa fel de gânduri tot aşa de înălţate, are şi fariseul acela care zice: “Nu sunt ca ceilalţi oameni” neştiind că tocmai această nimiceşte dreptatea, adică a nu face din dragoste ceea ce faci.
Şi aceasta de acum se arata, că are lipsa de dragoste. Şi are lipsa de dragoste pe deplin şi fata de Dumnezeu, şi desigur şi fata de aproapele sau, căci în mod evident, el cugeta că nu este nimeni aproapele sau. Întrucât este un lucru limpede ca acela care nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, nu poate să iubească pe Dumnezeu pe Care nu-L vede.
10,30: ” Un om se pogora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari…”
Priveşte cum arata Mântuitorul cine este aproapele nostru, nu defmindu-l prin neamul său şi nici hotărnicindu-l prin virtutea din el, ci indicându-l doar prin firea să (de om).
Căci Mântuitorul istoriseşte despre un oarecare om, care a pătimit rău de la tâlhari, căruia i se cuvine dragostea faţă de oameni din partea oricărui om, întrucât firea sa de om cere aceasta.
Şi se mai arăta în parabola de mai sus şi aceasta, că mai curând găseşte pe aproapele sau cel după fire, omul care nu este mândru, decât cel care este plin de mândrie.
Căci samarineanul a fost mai bun decât preotul şi decât levitul. Căci aceştia din urmă au trecut pe lângă omul care se afla pe jumătate mort şi care se afla într-o stare dintre cele mai rele, nesimtind ei nimic omenesc pentru acel om. Nici untdelemnul dragostei nu l-au dăruit şi au avut o minte lipsită de compătimire şi crudă.
Iar cel ce era de alt neam şi făcea parte dintre samarineni, a împlinit legea dragostei. Ascultă deci aceasta: “Atunci răspunzând Iisus”
10, 34: “Şi suindu-l pe asinul sau. ”
Sau în alt fel după cum este scris: “Omul fiind plin de cinstire nu a înţeles aceasta, ci s-a asemuit cu vitele cele lipsite de minte şi s-a făcut la fel cu ele” (Ps. 48, 21). Şi a bolit de întreaga pofta dobitoceasca (animalica) şi neînfrânată.
Hristos însă Şi-a făcut început al neamului nostru, El, care nu cunoştea păcatul ne-a arătat în Sine Însuşi mai întâi pe noi oamenii, biruind aceste patimi animalice. Căci El a luat slăbiciunile noastre şi a ridicat înlăturând bolile noastre. De aceea spune în Evanghelie că a suit pe vita sa pe omul care a dobândit îngrijirea să.
Căci El ne-a aşezat în Sine pe noi, întrucât suntem mădulare ale trupului Său. Dar El ne-a adus şi la o casă de oaspeţi Biserica, cea care a primit pe toţi şi i-a cuprins pe toţi. Căci uneori nu vom mai auzi după cuvântul acela strâmt al umbrei din legea veche şi a slujirii lui Dumnezeu în figuri şi tipuri: “Nu va intra amonitul şi moabitul în Biserica lui Dumnezeu” (Deut. 23, 3) ci vom auzi “mergând învăţaţi toate neamurile” şi “cel ce se teme de Domnul şi lucrează dreptatea din orice neam ar fi, este primit la El” (F. Ap. 10, 35).
Şi fiind adus (în casa de oaspeţi) s-a învrednicit de mai multă grijă încă. Căci, Biserica fiind strânsă din neamurile cele ce se uciseră pe sine prin închinarea la mulţi dumnezei, în ea se afla Însuşi Hristos după cum este scris: Şi El locuieşte şi umblă în ea şi dăruieşte tot harul duhovnicesc. De aceea şi conducătorului casei de oaspeţi (acesta poate să fie înţeles că fiind chip al apostolilor şi al pastorilor ce au venit după el şi al dascălilor). El i-a dat doi dinari când s-a întors în ceruri, spre a purta de grijă cu băgare de seamă de cel suferind. Şi El a mai adăugat: “dacă vei mai cheltui ceva pe deasupra, Eu când mă voi întoarce îţi voi da ţie înapoi”.
Hristos numeşte doi dinari, pe cele două aşezăminte, pe acelea dar prin legea lui Moise şi prin prooroci, şi pe aşezământul dat prin Evanghelii şi prin legiuirile (hotărârile, poruncile, constituţiile) apostolilor.
Fiindcă amândouă aceste aşezăminte sunt ale Unui singur Dumnezeu, şi poartă un singur chip (icoana) a Unui singur Împărat de sus, ca şi dinarii, şi de asemenea au întipărite (gravate săpate) şi reprezintă (închipuiesc) acelaşi semn (figura, marca, chip = haraktir) în inimile noastre datorită cuvintelor şi învăţăturilor lor celor sfinte întrucât în el a grăit acelaşi Duh Sfânt.
Manes (e vorba de fondatorul maniheismului) şi înaintea lui Marcion aceşti oameni lipsiţi de credinţă în Dumnezeu cu desăvârşire, au pus pe seama a doi dumnezei deosebiţi, aceste aşezăminte. Dar cei doi dinari, sunt a unui singur împărat, şi dinarii au fost daţi căpeteniei casei de oaspeţi de către Hristos în acelaşi chip şi cu aceeaşi valoare fiecare dintre ei (omotimos). Iar pe aceştia luându-i pastorii Bisericilor celor prea sfinte şi înmulţindu-i prin învăţăturile lor cu osteneli şi trude, şi mai cheltuind şi de la ei (din lucrurile lor proprii = ikoten) au sporit aceşti bani prin cheltuirea lor (căci acesta este argintul acela gândit, din care de se cheltuieşte nu scade, ci sporeşte şi creşte, şi acesta este temeiul şi raţiunea învăţământului şi a predaniei).
Iar când se va întoarce Stăpânul în ziua cea din urmă, vor spune fiecare din ei: - “Doamne doi dinari mi-ai dat mie, iată am mai cheltuit şi de la mine, şi am câştigat alţi doi dinari, prin care turma mea a sporit” Şi Hristos răspunzând va zice: “Bine sluga bună şi credincioasă, întru puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune. Intra întru bucuria Domnului Tău” (Mt. 25, 16-21).
10, 36: “Deci care dintre aceştia trei socoti tu, că este aproapele celui căzut înmâna acelor tâlhari? ”
Pe bună dreptate a întrebat Domnul, care dintre cei trei, crede că este aproapele celui care a pătimit rele. Iar învăţătorul de lege a zis: “Cel ce a avut milă de el”. Căci nici preotul nici levitul, n-au fost aproapele omului suferind, ci cel ce s-a îndurat de el. Iar la aceste cuvinte Hristos a apus: “Mergi şi fă şi tu asemenea”.
Fiindcă vrednicia preoţiei este lipsită de folos, pentru cei ce o au, şi de asemenea este fără nici un folos să se numească învăţători de lege, cei care par numai să fie astfel de învăţători, dacă ei nu se fac slăviţi chiar prin faptele lor. Căci iată s-a împlinit cununa dragostei pentru cel ce a avut dragoste faţă de aproapele sau.
Acest om era samarinean, dar nu era de dispreţuit. De aceea aduce mărturie, cel dintâi dintre ucenici, adică fericitul Petru care scrie aşa într-un loc: “Cu adevărat cunoaştem ca Dumnezeu nu cauta la faţa omului, ci cel ce se teme de El şi face dreptate, din orice neam ar fi este plăcut Lui” (F. Ap. 10, 34-35).
Căci Domnul cel care iubeşte virtutea primeşte pe toţi cei ce îndrăgesc faptele cele bune, şi îi îmbrăţişează, şi îi face apropiaţi şi casnici ai Săi, şi îi învredniceşte de bunătăţile viitoare.
Din “Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”
Sfântul Chiril al Alexandriei
Editura Pelerinul Român
Oradea 1998
Sfântul Chiril al Alexandriei
Editura Pelerinul Român
Oradea 1998
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu