duminică, martie 14, 2010
2



Apostolul Duminicii a IV din Postul Mare:


Căci Dumnezeu, când a dat făgăduinţă lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuşi, Zicând: "Cu adevărat, binecuvântând te voi binecuvânta, şi înmulţind te voi înmulţi". Şi aşa, având Avraam îndelungă-răbdare, a dobândit făgăduinţa. Pentru că oamenii se jură pe cel ce e mai mare şi jurământul e la ei o chezăşie şi sfârşitul oricărei neînţelegeri. În aceasta, Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a pus la mijloc jurământul: Ca prin două fapte nestrămutate - făgăduinţa şi jurământul - în care e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ţinem nădejdea pusă înainte, Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec. 

(Evrei 6, 13-20)

Apostolul sfântului:

Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. Încercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: "Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos". Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre. 

(Efeseni 5, 8-19)

Evanghelia Duminicii a IV-a din Postul Mare:


Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut.Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. 

(Marcu 9, 17-32)

Evanghelia sfântului:

Şi mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi. 

(Matei 4, 25; 5, 1-12)


Cuvânt, la Duminica Sfântului Ioan Scărarul sau Duminica a IV-a din Postul Mare:


Despre credinţă şi îndoială 


Iubiţi credincioşi,


Să înţelegem că alta este credinţa tare, deplină, şi alta este credinţa îndoielnică ş
i puţină. Prin credinţa dreaptă şi deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă minuni şi să dobîndească fericirea vremelnică şi veşnică. Credinţa deplină sau desăvîrşită este credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă şi mărturisită pe scurt în Simbolul Credinţei (Crezul). Această sfîntă şi dreaptă credinţă, împreună cu lucrarea faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mîntuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).

Să ştiţi, fraţii mei, că sînt multe feluri de credinţe pe pămînt care nu aduc mîntuirea sufletului, ci şi la piezare îl duc. Aşa sînt credinţele păgîne, credinţele strîmbe ale celor care cred în vrăji, în descîntece şi în fermecătorii, în visuri şi vedenii false şi alte multe feluri de credinţe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înşelaţi de ele. Numai credinţa cea deplină şi dreaptă pe care o mărturiseşte şi o propovăduieşte Biserica Ortodoxă este mîntui-toare fiind întemeiată pe Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie apostolică şi patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul unghiului (Matei 21, 42).

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca şi Sfinţii Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credinţe la cele şapte Sinoade ecumenice şi la cele locale. Prin învăţăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile mîntuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinţei Ortodoxe. Cînd pe Sfîntul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit învăţătura sa de la Hristos Dumnezeu şi această învăţătură eu sînt dator s-o apăr chiar cu preţul vieţii mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun cuvînt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie. Ci ca un paznic rînduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios şi neclintit la postul meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viaţa mea. Eu nu voi înceta de a apăra tezaurul cel nepreţuit al credinţei contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioşi şi eretici. Adevărurile dreptei credinţe au fost păstrate în totalitatea şi curăţia lor cu multe jertfe omeneşti şi cu mari valuri de sînge creştin".

Cînd milioane de oameni, bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi filosofi din primele veacuri ale creştinismului şi-au dat viaţa pentru învăţătura creştină, pentru a ne lăsa moştenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creştinii zilelor noastre n-are dreptul să strice frumuseţea şi podoaba dreptei credinţe, avînd în ea adevărul. Toţi care vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii nu vor avea parte de Hristos şi nu vor moşteni împreună cu sfinţii Lui cereasca împărăţie.

Credinţa deplină şi tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credinţa care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune, este zadarnică şi nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfîntul Apostol Pavel zicînd: De aş avea darul proorociei şi orice ştiinţă şi de aş avea totă credinţa încît să pot muta şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Încă să ştim, fraţilor, că dreapta noastră credinţă cea deplină şi tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să fie statornică pînă la ultima noastră suflare. În această privinţă avem mii şi milioane de pilde lăsate nouă de Sfinţii lui Dumnezeu care L-au mărturisit şi, pentru dragostea Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi-au pus sufletele lor pentru Evanghelie, răbdînd pînă la moarte înfricoşătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru despre credinţa cea statornică a Sfinţilor lui Dumnezeu voi aduce cîteva exemple din viaţa Bisericii.

Primul exemplu de jertfă totală pentru mîntuirea lumii şi pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii pe pămînt a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile veşnice ale dreptei credinţe. El ne-a învăţat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat şi mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Hristos, Mîntuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi ni L-a trimis pe pămînt ca Mîngîietor şi Domn al vieţii. El a sfinţit pe fecioara Maria prin întruparea Sa şi ne-a încredinţat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu şi mamă, zicîndu-i: Iată fiul tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.

Dreaptă credinţă plină de Duh şi de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica Domnului, cea dintîi rugătoare pentru noi toţi înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil şi prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, cînd a spus: Fie mie după cuvîntul tău! (Luca 1, 38).

Dar ce vom spune de marea credinţă a Sfinţilor Apostoli? Oare nu ei au semănat dreapta credinţă şi Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa şi Africa, vestind venirea Mîntuitorului în lume şi apropierea Împărăţiei Cerurilor? Nu au răbdat ei atîta prigonire şi temniţă şi moarte martirică pentru Hristos şi pentru Evanghelie? Nu au vindecat ei bolnavi şi tot felul de suferinzi cu puterea credinţei, chemînd numele lui Hristos? Nu au dărîmat ei capiştile idoleşti şi în locul lor au înălţat biserici creştine?

Astfel, ce vom vorbi de credinţa plină de rîvnă a lui Petru, căruia i-a spus Hristos: Amin zic ţie, tu eşti Petru şi pe această piatră voi întemeia Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credinţa Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mîntuitorul din tiran şi persecutor, Apostol al neamurilor şi martir. Deci, cum vom lăuda credinţa de foc a Sfîntului Pavel, dragostea lui pentru mîntuirea păgînilor şi a evreilor, curajul şi bărbăţia lui, înţelepciunea lui şi răbdarea lui, bătăile, temniţa şi lanţurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie înălţat de Duhul Sfînt pînă la al treilea cer? Oare nu el a spus că după plecarea mea vor intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruţa turma? (Fapte 20, 29).

Cine poate spune cu cîtă dragoste şi fierbinte credinţă au slujit Apostolii pe Hristos şi Evanghelia Lui? Sau cine ştie cîte bătăi şi torturi şi lanţuri au pătimit pentru Hristos Sfinţii Mucenici? Căci cu cît îi chinuiau păgînii mai mult, ei mai tari se făceau în credinţă şi primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decît să se lepede de El. Cine ştie dintre muritori numărul şi numele tuturor sfinţilor lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credinţa lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăţia lor şi sfinţenia cu care au trăit ei Evanghelia şi au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani şi daruri?

Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decît de Dumnezeu? Sau se certau pentru întîietate? Sau se pîrau unii pe alţii, sau urmăreau averi şi scopuri pămînteşti în Biserică? Sau se îndoiau în credinţă şi schimbau după plac şi după mintea lor învăţătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credinţa lor dreaptă şi statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; feţele şi inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca făcliile pentru sfinţenia vieţii lor; mîinile lor nu oboseau să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici şi la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada aşteptau cu bucurie dezlegarea de trup şi unirea în cer cu Hristos.

Aceeaşi credinţă tare pînă la jertfă şi viaţă îngerească au dus pe pămînt toţi sfinţii şi Cuvioşii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea şi credinţa lor făceau multe minuni, cu lacrimile lor sfinţeau pustiul şi mănăstirile, cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înţelepciunea şi sfaturile lor scriau cărţi de folos, apărau dreapta credinţă în lume, combăteau pe eretici şi izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sînt trecuţi ca sfinţi în calendar şi le cerem ajutorul.

Ce putem spune de părinţii şi înaintaşii noştri care au păstrat cu atîta sfinţenie şi tărie credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ştefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol şi a înălţat 48 de biserici şi mînăstiri. Să pomenim şi pe domnul martir Constantin Brîncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care şi-au vărsat sîngele pentru Hristos departe de ţară. Să amintim şi pe ierarhii mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe din Transilvania, şi pe sihaştrii şi cuvioşii sfinţi care s-au nevoit în Carpaţi, în pădurile şi mînăstirile noastre.

Nu putem uita nici pe bunii noştri părinţi şi ţărani credincioşi de la sate. Oare cîţi erau mai credincioşi decît ei? Cine se ruga mai cu credinţă şi cu lacrimi ca ei, ţăranii şi mamele noastre blînde şi evlavioase de prin sate?

Toate acestea le-am spus, fraţii mei, ca să ne dăm seama că şi în ţara noastră credinţa în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbaţi sfinţi, trăitori adevăraţi în Hristos şi apărători ai credinţei curate împotriva tuturor sectelor şi a celor îndoielnici şi slabi în credinţă.

Iubiţi credincioşi,

Împotriva credinţei adevărate şi puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii de ani de creştinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite şi neghine, cum le numeşte Iisus Hristos în pildele Sale. Şi care au fost acestea? La începutul creştinismului s-au ridicat creştini iudaizanţi, care voiau să amestece credinţa curată în Hristos cu practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinţei propovăduite de Mîntuitorul şi de Apostoli, împăraţi păgîni romani, care prin grele persecuţii sîngeroase căutau să-i întoarcă pe creştini din nou la idolatrie.

Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinţei apostolice tot felul de eresuri, secte şi curente filosofice păgîne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul şi multe altele. Mai tîrziu s-au ridicat reformiştii luterani, calvinii, husiţii şi sectele mai noi din zilele noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credinţe şi convertirea ortodocşilor la eresul lor. Unii au reuşit mai mult, alţii mai puţin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărîmiţare a Bisericii lui Hristos, iar alţii au dispărut fără urme.

Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieţii dar diavolul nu încetează s-o atace cu noi şi noi arme şi ispite. Cea mai puternică armă, după secte, este necredinţa în Dumnezeu care, luînd locul păgînismului, încearcă să slăbească credinţa tare şi curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotaţi ai Bisericii, scrierile Sfinţilor Părinţi şi rugăciunile călugărilor şi ale credincioşilor au slăbit atacul necredincioşilor.

Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinţei vii, lucrătoare în Hristos, anume, îndoiala. Creştinii îndoielnici sînt din ce în ce mai numeroşi. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat şi tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi. Creştinii îndoielnici merg la biserică numai cînd sînt bolnavi, cînd au duşmani, necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga şi acasă sau că se roagă preoţii pentru ei. Aceştia se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul preoţiei, şi de sfinţenia Sfintei Împărtăşanii. Duhul îndoielii este un diavol cumplit care chinuie pe mulţi credincioşi şi îi aruncă în deznădejde, în gînduri negre, în secte, în sinucidere. Căci şi creştinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credinţă o fac. De aceea îndoielnicii şi sectanţii sînt mereu tulburaţi, îngînduraţi, gata oricînd de ceartă şi chiar de răzbunare.

O imagine clară a îndoielii noastre în credinţă o prezintă Evanghelia de astăzi. Un tată şi-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întîi a cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea şi L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia să facă minunea. De ce? Din cauza necredinţei tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios. Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit duhul rău din copil şi l-a vindecat.

Oare cîţi dintre creştinii noştri nu cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în suferinţă şi necaz? Cîţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din interese pămînteşti, zicînd cam aceleaşi cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe vrăjmaşii mei!" Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!

Iubiţi credincioşi,

Dacă vrem să ne mîntuim şi să fim miluiţi de Hristos, să avem credinţă tare, vie, curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios! Să avem credinţă puternică şi toate le vom dobîndi.

Îndoiala în credinţă a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credinţă a creat atîtea secte şi a adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste tot. Cum ne putem întări în credinţă ca să scăpăm de îndoială şi de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune şi post, prin deasă spovedanie şi împărtăşire şi prin citirea cărţilor sfinte. Căci aşa a răspuns Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l scoatem? Pentru puţina voastră credinţă (Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune şi cu post! (Marcu 9, 28-29).

Vedeţi ce ne răspunde Hristos? Vedeţi puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeţi puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alţii se roagă, dacă nu vor să postească. Uniţi rugăciunea cu postul, mergeţi regulat la Sfînta Liturghie, spovediţi-vă curat, mai ales acum în Sfîntul şi Marele Post. Împăcaţi-vă, ajutaţi-vă în greutăţile vieţii şi creşteţi-vă copiii în credinţă şi frică de Dumnezeu, ca să nu fie robiţi de diavolul prin păcatele tinereţii. Doar vedeţi cîţi părinţi suferă pentru copiii lor bolnavi, neascultători şi răi.

De ne vom ruga cu credinţă şi cu post, vom dobîndi cererile noastre şi vom putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Amin.
Părintele Ilie Cleopa

2 comentarii:

Saloane tatuaje spunea...

nu stiam de aceasta duminica...

Ferentz spunea...

Hello!

Moisa Adrian, pictor aerografist Iasi pe Tunning Auto.
Site-ul cu picturile mele (800 unici/luna in crestere): http://www.adrianmoisa.ro
As vrea sa iti propun un link exchange site-wide sau intre posturi (guest post).

Adrian Moisa, aerografie auto

Y!mess desene_aerograf, mail desene_aerograf@yahoo.com sau la telefon 0743521412.
Mii de multumiri, Adrian