Şi ştiind Iisus gîndurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?
(Matei 9, 4)
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateştiutor ştie gîndurile oamenilor şi vede mai înainte toate cele ce vom face şi vom gîndi noi. Acest lucru îl arată şi psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată acelaşi lucru, zicînd: Eu sînt cel ce cerc inimile şi ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui şi după roadele isprăvilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).
Aşadar, fraţii mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu ştie gîndurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că ştie gîndurile noastre, ci şi pedepseşte păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic şi nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gîndurile rele.
În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu şi din gînd. Aşa, de exemplu, zice: Să nu furi, să nu desfrînezi, să nu ucizi... (Ieşire 20, 13-15). Legea veche, avînd numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea şi desăvîrşirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desăvîrşit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a şi venit în lume Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească şi să o desăvîrşească, adică să scoată păcatul din gînd, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreşte păcatul numai din lucrare, ci şi din gîndire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pămîntului, iar rădăcinile rămîn, iarba iarăşi crescînd la loc. Legea Darului, Sfînta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gîndire, căci după învăţătura Sfinţilor Părinţi, gîndurile sînt rădăcini ale faptelor (Sfîntul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simţiri, 1826, p. 230).
Mîntuitorul, arătînd desăvîrşirea Legii Noi faţă de Legea Veche, zice: Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrînezi (Ieşire 20, 14); Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a şi săvîrşit adulter cu ea în inima sa (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mîntuitorul arătînd greutatea păcatului cu gîndul, zice: Oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă (Matei 5, 22); şi iarăşi: Oricine urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este (I Ioan 3, 15). Iată dar că şi un singur gînd de ură asupra fratelui nostru ne face ucigaşi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat şi ştiutor al inimilor omeneşti şi al gîndurilor minţii, adeseori mustra pe farisei şi pe cărturari, văzînd în mintea şi inimile lor gînduri de ură, de zavistie, de viclenie, de făţărnicie, de slavă deşartă, de mîndrie, de desfrînare şi altele de acest fel.
Prin aceasta ne arată că El vede, judecă şi osîndeşte păcatele noastre, făcute cu gîndul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi şi nu ne vom pocăi de ele. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, avînd în vedere că Dumnezeu pedepseşte păcatele cu gîndul, pururea îşi păzeau mintea şi inima de gîndurile pătimaşe şi rele, aducîndu-şi aminte că cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, între încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12).
Sfîntul Efrem Sirul, avînd în vedere că gîndurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecăţii de apoi, zice: "Nu vă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gîndul că nu ar fi mari şi nu ar avea osîndă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrînare întru poftă de femeie şi ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi osîndite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gîndul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecăţii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor şi cele ascunse ale întunericului, pîrîndu-i pe dînşii gîndurilor lor, şi dînd răspuns în ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).
De unde se nasc gîndurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicînd: Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om (Matei 15, 18). Altă dată iarăşi zice: Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cîte feluri sînt gîndurile rele? La această întrebare spune Sfîntul Casian Romanul că opt sînt gîndurile răutăţii. Şi care sînt aceste opt feluri de gînduri rele? Cel dintîi gînd al răutăţii este al lăcomiei pîntecelui; al doilea, al desfrînării şi al poftei de desfrînare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al întristării; al şaselea, al trîndăviei; al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mîndriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).
Prin ce faptă bună putem scăpa de gîndurile rele? Atît monahii, cît şi creştinii pot scăpa de gîndurile rele prin două fapte bune, şi anume: Prin paza minţii de gînduri numită şi trezvia atenţiei prin sfînta rugăciune şi mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gînd rău şi de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenţiei, adică gîndurile curate ale minţii noastre cu sfînta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strîns unite una cu alta şi se susţin reciproc, după cum zice Sfîntul Isihie Sinaitul: "Atenţia minţii şi rugăciunea lui Iisus, se suţin una pe alta, pentru că atenţia supremă se naşte din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naşte din paza minţii şi atenţia supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Să nu uităm însă că atît atenţia gîndurilor, cît şi sfînta rugăciune sînt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea raţională a sufletului, care alungă şi stinge din mintea noastră trezvia şi rugăciunea. Acest lucru îl adevereşte acelaşi sfînt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenţiei, ca apa, focului şi în toată vremea o războieşte cu putere. Precum zăpada nu naşte flăcări, sau apa foc, spinul smochine, aşa nu va fi liberă mintea omului de gînduri rele, de cuvinte rele şi de fapte diavoleşti, dacă nu şi-a curăţit mintea şi inima cu trezvia atenţiei şi cu rugăciunea".
Şi iarăşi zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, aşa fără paza minţii de gîndurile rele şi fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putinţă să izgonim momeala gîndului celui rău" (Ibidem, p. 48 şi 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gîndurile rele şi toate cursele vrăjmaşului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea şi în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)".
Deci vă rog să nu uitaţi, cînd vă vin gînduri şi pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniţi de la voi cu această sfîntă rugăciune. De veţi avea paza minţii şi rugăciunea, să ştiţi că va aflaţi pe calea mîntuirii.
Acest lucru îl adevereşte şi Sfîntul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca să se mîntuiască, nu are nevoie decît de minte trează şi de rugăciune" (Pateric, Rm. Vîlcea, 1930. cap. 135. p. 186).
Iubiţi credincioşi,
Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gîndul în toată ziua, în tot ceasul şi în orice clipă, ca să ne dăm seama că şi pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să ştiţi că mulţi dintre creştini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osîndesc pentru mulţimea păcatelor cu gîndul, care îi robesc pînă la moarte, şi ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupeşti şi-şi ucid mintea, fecioria şi simţurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosideraţi curaţi şi neprihăniţi în faţa lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sînt curaţi înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Şi cîţi dintre asemenea creştini, mai ales tineri, necăsătoriţi şi văduve, nu sînt stăpîniţi de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea şi imaginaţia ajung oamenii la păcatele cu fapta şi la patimă?
Mulţi alţii sînt robiţi în minte de gîndul averii. Îşi fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani şi nu au odihnă pînă nu încearcă să-şi realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrînesc şi mor săraci de toate şi robiţi de patima aceasta nevindecată întreţinută în minte şi inimă prin gînduri şi imaginaţii. Credeţi că-i va fi uşor la judecată unui asemenea om?
Alţii sînt robiţi de părerea de sine şi de gîndul că ei sînt mai buni, mai credincioşi, mai curaţi, mai plăcuţi lui Dumnezeu decît ceilalţi. Oare credeţi că ne putem mîntui dacă sîntem robiţi de gîndul mîndriei şi al slavei deşarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic şi dacă nu ne vom părăsi de ele cît mai curînd posibil.
Alţii judecă pe aproapele în inimile lor şi îl osîndesc pentru faptele lui. Alţii cugetă numai băuturi şi ospeţe, haine scumpe şi cinste pămîntească, iar dacă nu le dobîndesc se tulbură, cîrtesc, slăbesc în credinţă şi mor nemulţumiţi în suflet. Oare aceştia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoşata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gîndurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gîndul duc la cele cu fapta şi că pentru toate gîndurile şi cuvintele deşarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.
Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gîndul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.
Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraş. După cîteva vreme a murit fratele acela şi i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul şi l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie, din care mînca şi el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrînul care-l hrănea, de cînd l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pîine n-a mîncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrînul, postind, rugîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoinţă optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.
După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinţi este rînduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osîrdie, a adormit şi a văzut în vis un loc întunecat şi plin de toată scîrba, iar în mijloc era copilul zăcînd într-o supărare nespusă. Acestea văzîndu-le, bătrînul s-a mirat şi a început a se ruga către Dumnezeu, zicînd: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurăţiile trupeşti şi lumeşti? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele şi nopţile, postea, priveghea şi se ostenea şi de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care sîntem născuţi, crescuţi şi îmbătrîniţi în păcate, ce nădejde de mîntuire vom avea? O, amar şi vai de mine!"
Aceasta şi mai multe zicînd bătrînul cu plîngere şi cu tînguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: "Ce plîngi aşa, bătrînule, şi de ce te tînguieşti pentru copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupeşti şi lumeşti. L-ai învăţat a posti, a priveghea şi a se ruga, dar copilul avea mîndrie mare şi înălţare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curăţenia lui şi viaţa cea neatinsă de lume, că este un mare sfînt, mai mare decît cei din lume, şi a murit în această gîndire înaltă de sine. Deci să ştii că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gîndul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".
Aceasta zicîndu-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrînul şi-a venit în fire şi în conştiinţă şi a plîns neîncetat pentru moartea copilului pînă la sfîrşitul vieţii sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).
Iubiţi credincioşi,
Am pus această istorioară să arăt cît de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gîndul, dacă omul nu-l mărturiseşte şi nu se pocăieşte de el. Aţi văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atîta sfinţenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoinţe şi osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gînd de mîndrie care-l stăpînea şi-a pierdut sufletul pentru veşnicie...
Deci să stăm bine şi să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gîndul şi să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, răul cel mic nu este mic dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul mîndriei cu gîndul, împreună cu toată mulţimea îngerilor de un gînd cu el?
Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privinţă: Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica şi deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi aşeza scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt, peste munţii cei înalţi, care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea Celui Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13-14).
Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mîndrie: Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adîncului! (Isaia 14, 15).
Vedeţi cît de mari sînt urmările păcatelor cu gîndul? Cîţi dintre creştini, robiţi de cugetele rele şi pătimaşe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviţi? Cîţi nu poartă în inima şi mintea lor gîndul de a se răzbuna pe semenii lor, gîndul de a-şi părăsi familia, de a fura ceva, de a săvîrşi desfrînare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-şi pune capăt vieţii? Şi dacă cel stăpînit de asemenea cugete rele nu-şi mărturiseşte gîndurile, dacă nu se roagă stăruitor şi nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvîrşească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veşnica lui pierzare.
Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gîndurile pierzătoare de suflet şi să ne lumineze mintea, inima şi voinţa, să cugetăm numai la cele bune şi să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate şi de a trăi în veci cu Hristos! Amin.
Predică la Duminica a VI-a după Rusalii
Pr. Cleopa Ilie
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu