„Şi prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2, 35)
Pentru ce cei cucernici şi drepţi se cercetează cu suferinţă
Pentru ce şi oamenii cei cucernici se cercetează cu tot felul de suferinţe, eu iubiţilor pot să vă arăt şapte pricini.
De aceia luaţi aminte şi mă ascultaţi ca pe viitor nu ve-ţi avea dezvinovăţire când va ve-ţi scandaliza de cele ce se petrec în lume, adică de nenorocirea celor îmbunătăţiţi şi nu vă veţi lămuri despre acest lucru ca şi când nu a-ţi avea nici un motiv.
Primul motiv pentru care şi cei cucernici sunt cercetaţi de suferinţă este, pentru că ei să nu se innalte pentru faptele cele bune şi pentru meritele lor, al doilea pentru a vedea că şi sfinţii şi cei cucernici sunt oameni neputincioşi şi atunci când cineva vă sfătuieşte să-i urmaţi, bunăoară pe Petru şi Pavel să nu puteţi zice că aceia ar fi dobândit cu totul altă fire şi nu pot fi urmaţi. Pătimirile lor arată ca şi ei au fost oameni ca şi noi.
A treia pricină este că puterea lui Dumnezeu să se arate tare intru slăbiciune şi să biruiască chiar cătuşele şi aşa să se înmulţească slava lui Dumnezeu!
Al patrulea, pentru că răbdarea ceior cucernici, cu atât mai dovedită să fie şi să se arate ca ei nu pentru plata au slujit lui Dumnezeu, ci chiar şi în mijlocul nenorocirii ei au arătat cea mai mare dragoste către Dânsul.
A cincea pricină este că toţi cei căzuţi în nenorocire, la privirea celor cucernici şi a suferinţelor lor să poată afla mângâiere şi îmbărbătare.
A şasea pricină este că noi să gândim la înviere şi la nemurire, când noi vedem pe un om drept plini de fapte bune, care petrece viaţa sa cea pământească în nenumărate trude şi nevrând suntem siliţi a gândi la judecata cea de apoi. Căci dacă oamenii nu lasa fără plată şi fără raspltire pe cei ce poartă greutăţi, pentru ei, cu cât mai mult Dumnezeu va răsplăti pe aceia care atât de mult au răbdat pentru El. Dacă Dumnezeu vrea aşa, atunci la sfârşitul acestei vieţi trebuie să vină alta în care ei să-şi ia răsplata pentru pătimirile lor de pe pământ, în sfârşit al şaptelea motiv este că cei cucernici prin necazuri maj mult se adeveresc şi se fac vrednici de o răsplătire mai mare.
Însă noi trebuie să dovedim aceste pricini cu Sfânta Scriptură şi să arătăm ca cele zise nu sunt numai vorbe omeneşti ci învăţătura Sfintei Scripturi. Atunci învăţătura mea va avea mai multă încredinţare şi va pătrunde mai adânc în sufletele voastre.
1. Deci mai întâi Dumnezeu pentru aceia trimite nenorocire celor cucernici, pentru că ei să gândească despre sine măsurat şi cumpătat şi că ei să nu se înalte pe sine pentru faptele cele bune şi pentru meritele lor; avem mărturie pe David şi pe Pavel. Acela zice: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările tale” (Ps. CXV III, 71), iar Pavel zice: „am fost răpit până la al treilea cer şi am fost răpit în rai, şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu mi-sa mie un ghimpe în trup, un înger al satanei care să mă bată peste obraz”. (ÎI Cor XII, 2, 3, 7).
Ce poate fi mai lămurit? Ca să nu mă mândresc zice Apostolul, Dumnezeu trimite asupra mea pe îngerul satanei ca să mă bată. El înţelege aici pe slugile satanei, pe păgâni, pe tirani, pe necredincioşi, care mereu prigoneau pe Apostol. Sau vrea să arate şi patimile şi durerile cele trupeşti. El vrea să zică: Dumnezeu ar fi putut să depărteze de la mine aceste trude şi patimi, dar ca să nu mă mândresc pentru răpirea mea la al treilea cer şi în rai, mi-a trimis aceste necazuri, aceşti îngeri ai sataneijlnca şi cei mai mari sfinţi şi tocmai cei cucernici trebuie să fie cu mai multă băgare de seamă că să nu se mândrească, căci nimic nu duce mai uşor la mândrie, decât conştiinţa de a fi făcut mult bine. Deci că cei cucernici să nu se mândrească Dumnezeu le trimite ispite şi patimi care să-i aducă intru smerenie şi cumpătară?
2. Pătimirile şi necazurile ajută că nimeni să nu creadă că sfinţii şi cei cucernici nu ar fi şi ei oameni ca ceilalţi oameni. De aceia Petru după ce a vindecat pe slăbănogul zice către toţi cei ce se uitau cu mirare la dânsul: „Ce vă uitaţi la mine ca şi cum cu a mea putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble” (Fapte III, 12). El vroia să oprească mirarea lor şi să-i înveţe că el nu de la el şi prin puterea sa proprie a săvârşit această faptă mare. în Listra Pavel şi Barnaba nu numai că au fost admiraţi, ci locuitorii aduseseră încă şi tauri împodobiţi cu cununi şi vroiau să jertfească la amândoi Apostolii (Fapte XIV, 12). în acest chip s-a format închinarea la idoli. Căci mulţi bărbaţi care au câştigat în războaie, au sărbătorit învingeri, au zidit cetăţi, sau altcumva prin alte fapte mari s-au făcut meritoşi, au fost cinstiţi de popor ca Dumnezeu şi toţi idolii păgâneşti se trag de la astfel de oameni. Şi ca să nu se întâmple la fel şi cu cei cucernici şi cu cei Sfinţi, Dumnezeu îngăduie ca ei să fie biciuiţi sau să cadă în boli şi alte suferinţe trupeşti, pentru că mulţimea necazurilor şi ispitelor să-i convingă pe contemporani, ca ei de la ei nu fac nimica şi pentru toate trebuiesc ai mulţumi lui Dumnezeu. De aceia când pe noi ne sfătuieşte cineva, să facem aceleaşi fapte bune pe care le-au săvârşit sfinţii, noi nu putem sta împotrivă şi să zicem că aceia ar fi avut altă fire decât noi şi ar fi fost astfel de oameni. Pentru aceia zice Apostolul despre Ilie: „el era un om asemenea nouă pătimaş” (Iacov V, 17).
3. Pătimirile celor cucernici slujesc spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi aceasta ne-o spune Apostolul Pavel. Cei necredincioşi când văd pătimirile unui cucernic zic Dumnezeu care îngăduie toate acestea este slab şi nu poate să ajute cinstitorilor săi. Ascultă dar în ce chip Apostolul Pavel dovedeşte că tocmai prin această Dumnezeu arata mai mult tăria şi puterea sa decât slăbiciunea. După ce e! a povestit că îngerul satanei, adică prigonirea, ispită, patimile etc, îl băteau peste obraz adăugă: „de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l depărteze de la mine şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul meu, căci puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (ÎI Cor XII, 8). Dumnezeu vrea să zică: puterea Mea tocmai atunci se arată bine, când voi sunteţi slabi şi când prin voi cei slabi se fac în numele meu lucruri mari. Era o pătimire pentru Pavel când el a fost aruncat în temniţă, însă tocmai în această neputinţă a lui s-a arătat puterea Domnului, căci El a zguduit temniţă şi Apostolul a câştigat pentru Hristos pe însăşi mai marele temniţei, (Fapte XVI 26-34). Asemenea lucruri se pot vedea şi la Petru şi la ceilalţi apostoli, intru necazuri lor totdeauna le-a venit intru ajutor harul lui Dumnezeu şi aşa deapururea pătimirile lor au preaslăvit puterea lui Dum.nezeu.
4. A patra pricină pentru care cei cucernici au necazuri este ca să nu se creadă că ei slujesc lui Dumnezeu numai pentru binele cel de pe pământ. Astfel de imputări se fac mereu celor ce trăiesc bine pe pământ, însăşi satana a grăit către Domnul despre Iov pe când acesta nu avea necazuri: „Crezi tu oare că Iov i-ţi slujeşte fără plată? Tu ai îngrădit toate cele din afară şi din lăuntru ale casei lui” (Iov 1, 10). Satana vroia să zică: acela numai pentru această era cinstitor de Dumnezeu, căci Dumnezeu i-a trimis multă bogăţie. Deci ce face Dumnezeu? Spre a arăta că Sfinţii nu slujesc lui din interes, Dumnezeu a răpit de la Iov tot traiul lui bun, I-a predat sărăciei şi I-a lăsat să cadă într-o boală grea. Şi acum Dumnezeu a risipit minciună ce s-a zis împotriva lui Iov şi a zis: „cu toate acestea, el stă departe de păcat” {Pentru cei cucernici este destulă plata aceea că ei să poată să slujească lui Dumnezeu deapururi, ei nu vor mai mare plată ca aceasta. Până când cel cucernic este învăluit cu bogăţia ca şi cu o haină, nu se poate vedea cu desăvârşire faptele cele bune ale lui, iar când bogăţia cade de pe dânsul ca o haină, şi el se arata despuiat de bunurile cele pământeşti ca şi gol, atunci este lăudat că şi Iov pentru răbdarea lui şi pentru biruinţa lui în lupta cu necazurile.
5. Însă necazul nu dovedeşte numai statornicia celor cucernici, ci aduce şi altora mare mângâiere. Căci ce zice Hristos: „Fericiţi ve-ţi fi când vă vor ocara pe noi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru mine bucuraţi-vă şi vă veseliţi ca plata voastră multă este în ceruri” (Matei V, 11 -12). Aşadar pătimirile celor cucernici precum însăşi Hristos voieşte trebuie să servească creştinilor spre încurajare. Tot aşa mângâie Pavel pe Macedoneni arătându-le pătimirile altor creştini şi zice: „voi fraţilor următori v-aţi făcut ai Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în ludeia pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei” (1 Tes. ÎI, 14). Cu aceiaşi mângâiere întăreşte Pavel pe Evrei, numindu-i pe toţi drepţi, care au fost aruncaţi în cuptor sau în groapă, care au fost alungaţi în pustii, în peşteri, au trăit în foame şi mare lipsă (Evrei XI, 36-40). Pentru cei nenorociţi este mare mângâiere, pătimirea altora.
6. Ascultă mai departe de la Apostolul Pavel cum pătimirile ne aduc aminte de înviere. El zice: „Dacă m-am luptat în Efes cu fiarele cele sălbatice ce folos îmi este, dacă morţii nu se vor “scula?” (1 Cor XV, 32). Şi iarăşi „nădăjduind în Hristos numai în viala aceasta, mai ticăloşi decât toţi oamenii suntem” (1 Cor XV, 19). El vrea să zică: noi trebuie să suferim în lumea aceasta nenumărate pătimiri.
Cine altul ar fi mai nenorocit decât noi, dacă nu am crede în viaţa veşnică? Dumnezeu nu ar îngădui că tocmai cinstitorii lui să ajungă în mii de primejdii şi încercări, dacă ei nu de primit în cealaltă lume ca plată nişte bucurii mult mai . Dar fiindcă Dumnezeu nu poate îngădui una ca aceasta Ctevedit ca el a gătit o viaţă mult mai bună şi mai slăvita în care va încununa pe luptătorii săi pentru cucernicie, şi-i va încununa tea ochilor a toată lumea.
Aşa dar când tu vezi pe un drept murind în nevoie şi în nenorocire, în boală şi în sărăcie, sau în orice alt necaz, atunci tu sine: dacă nu ar fi înviere şi judecată, Dumnezeu nu ar pe acest cucernic care pentru Dansul a suferit atât de multe să moară intru atâta necaz.
Dintru aceasta este încredinţat că pe cei cucernici îi aşteaptă o altă viaţă mai bună decât aceasta de acum.
7. În sfârşit prin necazuri cei cucernici mai mult se adeveresc şi se fac vrednici de mai mare răsplătire. Apostolul zice: „Necazul aduce răbdare, răbdarea aduce încercare, încercarea aduce nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Rom V 3-5). Vezi tu cum credinţa întărită prin pătimire ne dă nădejdea vieţii viitoare? Aşa dar eu nu fără temei am zis, ca pătimirile întăresc în noi nădejdea învierii, şi că ele îmbunătăţesc pe aceia care au suportat încercările. Precum aurul se încearcă în topitoare aşa şi omul se face plăcut lui Dumnezeu în cuptorul necazurilor şi se curăţa de toate patimile de care fusese cuprins mai înainte. Deci şi plata în cealaltă lume va fi mai mare şi cununa sa de biruinţa mai slăvita. Cu cât de mare a fost necazul cu atât mai mare va fi şi răsplătirea, ba încă răsplătirea va fi mai mare decât necazul căci este scris: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. VIII 1,18).
Deci fiindcă noi am arătat atâtea pricini pentru ce şi necazurile vin şi asupra celor cucernici şi sfinţi, de acum noi să nu ne mai supărăm pentru cercările ce ni le trimite Dumnezeu, să nu ne descurajam nici să ne tulburăm, ci să ne folosim de ele spre întărirea sufletelor noastre şi să învăţăm şi pe alţii despre folosul necazurilor
Deci tu de pildă vezi nenorocit şi sărăcit pe un om binefăcător care a întrebuinţat averea sa pentru săraci nu te tulbură şi nu cărţi asupra proniei dumnezeieşti.
Săracilor le va ajuta Dumnezeu pe altă cale, iar pe cel nenorocit suportarea cu răbdare a necazului îl foloseşte mai mult decât milostenia lui cea bogată.
Cum că răbdarea este o faptă mai bună decât milostenia o aflăm din istoria lui Iov.
Pe când el avea avere, deschidea casa lui săracilor şi împărţea toate la cei lipsiţi. Dar mai mare şi mai slăvit s-a făcut el când a răbdat cu statornicie şi vestea despre pierzarea casei sale. El îmbrăca pe cel gol cu lâna oilor sale, dar el a fost mai mare şi mai slăvit când primind vestea că oile sale s-au pierdut, nu a cârtit ci a mulţumit lui Dumnezeu.
Înainte el arata iubire de oameni, acum o adevărată înţelepciune: El nu a zis: ”acum am pierdut turmele de la care mii de oameni primeau hrana lor. Chiar dacă eu personal nu eram vrednic de o astfel de bunăstare, totuşi pentru aceia cărora eu le veneam în ajutor cu ele, ar fi trebuit să mă cruţi”. El nu a zis şi nu a gândit nimic de acestea, căci el ştia că ce a făcut Dumnezeu este bine făcut. Urmează lui şi necazul tău cel vremelnic îţi va aduce fericirea cea veşnică. Amin.
Pentru ce şi oamenii cei cucernici se cercetează cu tot felul de suferinţe, eu iubiţilor pot să vă arăt şapte pricini.
De aceia luaţi aminte şi mă ascultaţi ca pe viitor nu ve-ţi avea dezvinovăţire când va ve-ţi scandaliza de cele ce se petrec în lume, adică de nenorocirea celor îmbunătăţiţi şi nu vă veţi lămuri despre acest lucru ca şi când nu a-ţi avea nici un motiv.
Primul motiv pentru care şi cei cucernici sunt cercetaţi de suferinţă este, pentru că ei să nu se innalte pentru faptele cele bune şi pentru meritele lor, al doilea pentru a vedea că şi sfinţii şi cei cucernici sunt oameni neputincioşi şi atunci când cineva vă sfătuieşte să-i urmaţi, bunăoară pe Petru şi Pavel să nu puteţi zice că aceia ar fi dobândit cu totul altă fire şi nu pot fi urmaţi. Pătimirile lor arată ca şi ei au fost oameni ca şi noi.
A treia pricină este că puterea lui Dumnezeu să se arate tare intru slăbiciune şi să biruiască chiar cătuşele şi aşa să se înmulţească slava lui Dumnezeu!
Al patrulea, pentru că răbdarea ceior cucernici, cu atât mai dovedită să fie şi să se arate ca ei nu pentru plata au slujit lui Dumnezeu, ci chiar şi în mijlocul nenorocirii ei au arătat cea mai mare dragoste către Dânsul.
A cincea pricină este că toţi cei căzuţi în nenorocire, la privirea celor cucernici şi a suferinţelor lor să poată afla mângâiere şi îmbărbătare.
A şasea pricină este că noi să gândim la înviere şi la nemurire, când noi vedem pe un om drept plini de fapte bune, care petrece viaţa sa cea pământească în nenumărate trude şi nevrând suntem siliţi a gândi la judecata cea de apoi. Căci dacă oamenii nu lasa fără plată şi fără raspltire pe cei ce poartă greutăţi, pentru ei, cu cât mai mult Dumnezeu va răsplăti pe aceia care atât de mult au răbdat pentru El. Dacă Dumnezeu vrea aşa, atunci la sfârşitul acestei vieţi trebuie să vină alta în care ei să-şi ia răsplata pentru pătimirile lor de pe pământ, în sfârşit al şaptelea motiv este că cei cucernici prin necazuri maj mult se adeveresc şi se fac vrednici de o răsplătire mai mare.
Însă noi trebuie să dovedim aceste pricini cu Sfânta Scriptură şi să arătăm ca cele zise nu sunt numai vorbe omeneşti ci învăţătura Sfintei Scripturi. Atunci învăţătura mea va avea mai multă încredinţare şi va pătrunde mai adânc în sufletele voastre.
1. Deci mai întâi Dumnezeu pentru aceia trimite nenorocire celor cucernici, pentru că ei să gândească despre sine măsurat şi cumpătat şi că ei să nu se înalte pe sine pentru faptele cele bune şi pentru meritele lor; avem mărturie pe David şi pe Pavel. Acela zice: „Bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările tale” (Ps. CXV III, 71), iar Pavel zice: „am fost răpit până la al treilea cer şi am fost răpit în rai, şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu mi-sa mie un ghimpe în trup, un înger al satanei care să mă bată peste obraz”. (ÎI Cor XII, 2, 3, 7).
Ce poate fi mai lămurit? Ca să nu mă mândresc zice Apostolul, Dumnezeu trimite asupra mea pe îngerul satanei ca să mă bată. El înţelege aici pe slugile satanei, pe păgâni, pe tirani, pe necredincioşi, care mereu prigoneau pe Apostol. Sau vrea să arate şi patimile şi durerile cele trupeşti. El vrea să zică: Dumnezeu ar fi putut să depărteze de la mine aceste trude şi patimi, dar ca să nu mă mândresc pentru răpirea mea la al treilea cer şi în rai, mi-a trimis aceste necazuri, aceşti îngeri ai sataneijlnca şi cei mai mari sfinţi şi tocmai cei cucernici trebuie să fie cu mai multă băgare de seamă că să nu se mândrească, căci nimic nu duce mai uşor la mândrie, decât conştiinţa de a fi făcut mult bine. Deci că cei cucernici să nu se mândrească Dumnezeu le trimite ispite şi patimi care să-i aducă intru smerenie şi cumpătară?
2. Pătimirile şi necazurile ajută că nimeni să nu creadă că sfinţii şi cei cucernici nu ar fi şi ei oameni ca ceilalţi oameni. De aceia Petru după ce a vindecat pe slăbănogul zice către toţi cei ce se uitau cu mirare la dânsul: „Ce vă uitaţi la mine ca şi cum cu a mea putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble” (Fapte III, 12). El vroia să oprească mirarea lor şi să-i înveţe că el nu de la el şi prin puterea sa proprie a săvârşit această faptă mare. în Listra Pavel şi Barnaba nu numai că au fost admiraţi, ci locuitorii aduseseră încă şi tauri împodobiţi cu cununi şi vroiau să jertfească la amândoi Apostolii (Fapte XIV, 12). în acest chip s-a format închinarea la idoli. Căci mulţi bărbaţi care au câştigat în războaie, au sărbătorit învingeri, au zidit cetăţi, sau altcumva prin alte fapte mari s-au făcut meritoşi, au fost cinstiţi de popor ca Dumnezeu şi toţi idolii păgâneşti se trag de la astfel de oameni. Şi ca să nu se întâmple la fel şi cu cei cucernici şi cu cei Sfinţi, Dumnezeu îngăduie ca ei să fie biciuiţi sau să cadă în boli şi alte suferinţe trupeşti, pentru că mulţimea necazurilor şi ispitelor să-i convingă pe contemporani, ca ei de la ei nu fac nimica şi pentru toate trebuiesc ai mulţumi lui Dumnezeu. De aceia când pe noi ne sfătuieşte cineva, să facem aceleaşi fapte bune pe care le-au săvârşit sfinţii, noi nu putem sta împotrivă şi să zicem că aceia ar fi avut altă fire decât noi şi ar fi fost astfel de oameni. Pentru aceia zice Apostolul despre Ilie: „el era un om asemenea nouă pătimaş” (Iacov V, 17).
3. Pătimirile celor cucernici slujesc spre a arăta puterea lui Dumnezeu şi aceasta ne-o spune Apostolul Pavel. Cei necredincioşi când văd pătimirile unui cucernic zic Dumnezeu care îngăduie toate acestea este slab şi nu poate să ajute cinstitorilor săi. Ascultă dar în ce chip Apostolul Pavel dovedeşte că tocmai prin această Dumnezeu arata mai mult tăria şi puterea sa decât slăbiciunea. După ce e! a povestit că îngerul satanei, adică prigonirea, ispită, patimile etc, îl băteau peste obraz adăugă: „de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l depărteze de la mine şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul meu, căci puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (ÎI Cor XII, 8). Dumnezeu vrea să zică: puterea Mea tocmai atunci se arată bine, când voi sunteţi slabi şi când prin voi cei slabi se fac în numele meu lucruri mari. Era o pătimire pentru Pavel când el a fost aruncat în temniţă, însă tocmai în această neputinţă a lui s-a arătat puterea Domnului, căci El a zguduit temniţă şi Apostolul a câştigat pentru Hristos pe însăşi mai marele temniţei, (Fapte XVI 26-34). Asemenea lucruri se pot vedea şi la Petru şi la ceilalţi apostoli, intru necazuri lor totdeauna le-a venit intru ajutor harul lui Dumnezeu şi aşa deapururea pătimirile lor au preaslăvit puterea lui Dum.nezeu.
4. A patra pricină pentru care cei cucernici au necazuri este ca să nu se creadă că ei slujesc lui Dumnezeu numai pentru binele cel de pe pământ. Astfel de imputări se fac mereu celor ce trăiesc bine pe pământ, însăşi satana a grăit către Domnul despre Iov pe când acesta nu avea necazuri: „Crezi tu oare că Iov i-ţi slujeşte fără plată? Tu ai îngrădit toate cele din afară şi din lăuntru ale casei lui” (Iov 1, 10). Satana vroia să zică: acela numai pentru această era cinstitor de Dumnezeu, căci Dumnezeu i-a trimis multă bogăţie. Deci ce face Dumnezeu? Spre a arăta că Sfinţii nu slujesc lui din interes, Dumnezeu a răpit de la Iov tot traiul lui bun, I-a predat sărăciei şi I-a lăsat să cadă într-o boală grea. Şi acum Dumnezeu a risipit minciună ce s-a zis împotriva lui Iov şi a zis: „cu toate acestea, el stă departe de păcat” {Pentru cei cucernici este destulă plata aceea că ei să poată să slujească lui Dumnezeu deapururi, ei nu vor mai mare plată ca aceasta. Până când cel cucernic este învăluit cu bogăţia ca şi cu o haină, nu se poate vedea cu desăvârşire faptele cele bune ale lui, iar când bogăţia cade de pe dânsul ca o haină, şi el se arata despuiat de bunurile cele pământeşti ca şi gol, atunci este lăudat că şi Iov pentru răbdarea lui şi pentru biruinţa lui în lupta cu necazurile.
5. Însă necazul nu dovedeşte numai statornicia celor cucernici, ci aduce şi altora mare mângâiere. Căci ce zice Hristos: „Fericiţi ve-ţi fi când vă vor ocara pe noi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră minţind pentru mine bucuraţi-vă şi vă veseliţi ca plata voastră multă este în ceruri” (Matei V, 11 -12). Aşadar pătimirile celor cucernici precum însăşi Hristos voieşte trebuie să servească creştinilor spre încurajare. Tot aşa mângâie Pavel pe Macedoneni arătându-le pătimirile altor creştini şi zice: „voi fraţilor următori v-aţi făcut ai Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în ludeia pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei” (1 Tes. ÎI, 14). Cu aceiaşi mângâiere întăreşte Pavel pe Evrei, numindu-i pe toţi drepţi, care au fost aruncaţi în cuptor sau în groapă, care au fost alungaţi în pustii, în peşteri, au trăit în foame şi mare lipsă (Evrei XI, 36-40). Pentru cei nenorociţi este mare mângâiere, pătimirea altora.
6. Ascultă mai departe de la Apostolul Pavel cum pătimirile ne aduc aminte de înviere. El zice: „Dacă m-am luptat în Efes cu fiarele cele sălbatice ce folos îmi este, dacă morţii nu se vor “scula?” (1 Cor XV, 32). Şi iarăşi „nădăjduind în Hristos numai în viala aceasta, mai ticăloşi decât toţi oamenii suntem” (1 Cor XV, 19). El vrea să zică: noi trebuie să suferim în lumea aceasta nenumărate pătimiri.
Cine altul ar fi mai nenorocit decât noi, dacă nu am crede în viaţa veşnică? Dumnezeu nu ar îngădui că tocmai cinstitorii lui să ajungă în mii de primejdii şi încercări, dacă ei nu de primit în cealaltă lume ca plată nişte bucurii mult mai . Dar fiindcă Dumnezeu nu poate îngădui una ca aceasta Ctevedit ca el a gătit o viaţă mult mai bună şi mai slăvita în care va încununa pe luptătorii săi pentru cucernicie, şi-i va încununa tea ochilor a toată lumea.
Aşa dar când tu vezi pe un drept murind în nevoie şi în nenorocire, în boală şi în sărăcie, sau în orice alt necaz, atunci tu sine: dacă nu ar fi înviere şi judecată, Dumnezeu nu ar pe acest cucernic care pentru Dansul a suferit atât de multe să moară intru atâta necaz.
Dintru aceasta este încredinţat că pe cei cucernici îi aşteaptă o altă viaţă mai bună decât aceasta de acum.
7. În sfârşit prin necazuri cei cucernici mai mult se adeveresc şi se fac vrednici de mai mare răsplătire. Apostolul zice: „Necazul aduce răbdare, răbdarea aduce încercare, încercarea aduce nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (Rom V 3-5). Vezi tu cum credinţa întărită prin pătimire ne dă nădejdea vieţii viitoare? Aşa dar eu nu fără temei am zis, ca pătimirile întăresc în noi nădejdea învierii, şi că ele îmbunătăţesc pe aceia care au suportat încercările. Precum aurul se încearcă în topitoare aşa şi omul se face plăcut lui Dumnezeu în cuptorul necazurilor şi se curăţa de toate patimile de care fusese cuprins mai înainte. Deci şi plata în cealaltă lume va fi mai mare şi cununa sa de biruinţa mai slăvita. Cu cât de mare a fost necazul cu atât mai mare va fi şi răsplătirea, ba încă răsplătirea va fi mai mare decât necazul căci este scris: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. VIII 1,18).
Deci fiindcă noi am arătat atâtea pricini pentru ce şi necazurile vin şi asupra celor cucernici şi sfinţi, de acum noi să nu ne mai supărăm pentru cercările ce ni le trimite Dumnezeu, să nu ne descurajam nici să ne tulburăm, ci să ne folosim de ele spre întărirea sufletelor noastre şi să învăţăm şi pe alţii despre folosul necazurilor
Deci tu de pildă vezi nenorocit şi sărăcit pe un om binefăcător care a întrebuinţat averea sa pentru săraci nu te tulbură şi nu cărţi asupra proniei dumnezeieşti.
Săracilor le va ajuta Dumnezeu pe altă cale, iar pe cel nenorocit suportarea cu răbdare a necazului îl foloseşte mai mult decât milostenia lui cea bogată.
Cum că răbdarea este o faptă mai bună decât milostenia o aflăm din istoria lui Iov.
Pe când el avea avere, deschidea casa lui săracilor şi împărţea toate la cei lipsiţi. Dar mai mare şi mai slăvit s-a făcut el când a răbdat cu statornicie şi vestea despre pierzarea casei sale. El îmbrăca pe cel gol cu lâna oilor sale, dar el a fost mai mare şi mai slăvit când primind vestea că oile sale s-au pierdut, nu a cârtit ci a mulţumit lui Dumnezeu.
Înainte el arata iubire de oameni, acum o adevărată înţelepciune: El nu a zis: ”acum am pierdut turmele de la care mii de oameni primeau hrana lor. Chiar dacă eu personal nu eram vrednic de o astfel de bunăstare, totuşi pentru aceia cărora eu le veneam în ajutor cu ele, ar fi trebuit să mă cruţi”. El nu a zis şi nu a gândit nimic de acestea, căci el ştia că ce a făcut Dumnezeu este bine făcut. Urmează lui şi necazul tău cel vremelnic îţi va aduce fericirea cea veşnică. Amin.
din „Predici la duminici și sărbători”
Sfântul Ioan Gură de Aur
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu